Nostalgii

Demult mă roade gândul ca ar trebui să scriu pe blog. Nu de alta, dar, pe când aveam 12-15 ani, fiind o copilă rebelă, mă îndragosteam ușor și des, eram o aventuristă nevoie mare. Aveam multe de spus, și le spuneam. Aveam agende pe care le umpleam cu mult zel - zi de zi, seara, înainte de culcare. Drept rezultat, purtam o luptă aprigă cu surorile mele, care răscoleau prin toată casa știind că undeva stă ascunsă agenda mea. 

Atunci eram conștiincioasă – nici temele nu le făceam cu atâta plăcere precum scriam eu marile mele confesii. Stăteam cu orele și făceam rezumat zilei căreia tocmai îi spuneam pentru totdeauna ” la revedere”.  

Dar acum… acum nu am idei. Știu că e banal, dar am o perioada atât de grea, căci uneori  singură nu înțeleg ce este cu mine. Parcă totul a ramas așa cum a fost 3 sau 4 luni în urmă. Apoi însa providența mi-a indicat că afară e deja primavara. Și asta spune totul. Pentru unii primavara e vremea deșteptării, trezirii de la hibernarea iernatică. Pentru mine primavara a fost dintotdeauna o perioadă grea, când mă copleșește nostalgia, mai ales după copilări și Nata cea bună. E perioada când plâng cu orele fără să am un motiv bine definit.

În ultimul timp,simt că îmi scapă ceva ce nu pot prinde. Nu e ceva materializat, dar … fuge mereu de mine. Fuge, fuge, că tocmai și prin somn alerg și mă trezesc sufocându-mă în propriile strigăte.

Vremea trece pe lângă mine ca un simplu drumeț – nu ma salută, nu își lasă aprente, nu îmi flutură mieros din eșarfă. În niciun fel. Am trecut de iarna plutind, fără să simt frig sau ger sau fără să fiu influențată  fizic. Am avut momente când am plans, m-am răzbunat, când am rostit și scris cuvinte tăioase, care dacă ar fi adresate mie, m-ar fi omorât psihologic. 

Sunt o răzbunătoare – mereu aștept momentul să lovesc unde doare, pentru că, la rându-ți, m-ai lovit, omorând din mine, pas cu pas, bunătatea, încrederea și afecțiunea. Acum, cred că pot sau să iubesc sau să urăsc, nu recunosc mijloace de aur sau banalități măgulitoare. Am venin care, periodic necesită înnoiri. Am o memorie fenomenală la așa ceva. 

Diferită a fost și vacanța – plină de voie bună. Dar parcă știam că după soare vine numaidecît ploaie și vânt. Așa și a fost – am avut parte de un tsunami enorm, care m-a făcut să-mi aleg calea. Or, după asta am luat decizii bine gândite, care mi-au schimbat radical viața, mi-au ales drumul. E alegerea mea, dar această alegere are dimensiuni care pot fi modelate în orice moment. Factorii, atât interni, cât și externi pot influența în orice moment.

Alegeri definitive nu am făcut niciodată.