”Vroiau să mă taie şi să mă mănânce”

     Anii 1946-1947  fost anii de foamete cumplită, ani grei pentru istoria melegului nostru. Pentru Nicolae Dragoi,  un bătrân de 80 de ani aceşti ani sunt ca nişte nori negri. Născut în anul 1930, era copil încă, dar foametea grea l-a maturizat timpuriu, căci cele mai crude momente din viaţa sa au fost trăite atunci...

   Natalia Sarioglo: Anii 1945-1946 au lăsat urme grele pe meleagurile noastre. Cum vă amintiţi de acele timpuri?

  Nicolae Dargoi: A fost greu. Tata m-a luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-a dus în Mariupoli, Ucraina. Acasă nu era nimica de mâncat. Cea fost am lăsat mamei şi fraţilor mai mici. În Ucraina umblam cu cerutul din casă-n casă. Unii ne dădeau un cartof, alţii o bucată de pâine.  Nu cunoşteam nici limba, nu ne mai spălasem de nult timp, aveam păduchi. Eu am avut norocul să ma i-a o familie să le pasc vacile. Ei m-au spălat, m-au hrănit pe săturate. Am stat la ei şase luni. Când am venit acasă, mama tocmai strânsese spice de orz şi le frecase. Avea turte pentru mine...

    N.S. Aveţi un moment special care vi s-a întiparit în memorie?

    N.D. Era în sat o bătrână poreclită Busnoaia. M-a cerut ea atunci iarna în 1946 să merg cu ea fratele ei din satul vecin. Când am ajuns acolo, ea a intrat în casă, iar eu am rămas lângă uşă. Atunci cred că Dumnezeu mi-a dat cuget să aud despre ce se şuşoteau ei. Voiau să mă taie şi să mă mânânce. Nici nu mai ţin minte cum am fugit; am ajuns acasă plângând şi i-am povestit totul mamei. A doua zi Busnoaia desigur că nu a recunoscut nimic. Dar pe urmă a dispărut fără veste fata vecinilor ei. Se spune că ea ar fi mâncat-o...

   N.S. Ce mâncaţi pe timp de război?

    N.D. Ce numai nu mâncam. Ţin minte că era nu departe un vinzavod (fabrică de vinuri)  şi era împrejurul  ei numai tescogină (toscovină). Eu mă duceam şi scormoneam seminţele de poamă, le râşneam şi făceam din ele turte. Am încercat să fierb şi pielea de la nişte opinci vechi...

    N.S. Ce aţi făcut imediat după război?

     N.D. Când s-a început colectivizarea, m-au pus izdovoi (căruţaş), dar nu am stat mult timp: m-au trimis în Ucraina la obucenie(învăţat). După foamete totul era dărâmat şi era nevoie de specialăşti tineri. După ce învăţam trebuia să rămânem acolo patru ani, dar eu am venit căci aveam părinţi bătrâni şi fraţi mai mici. În 1945 eram cinci farţi, după eram doar doi... Au murit de foame.

     N.S. Ca o persoană care a trăit acele momente, cum credeţi, care au fost cauzele foamei?

     N.D. Anul 1945 a fost foarte roditor. Dar câtă pâine  fost, toată ne-au luat-o! Au luat-o tot oameni din sat, nu străini. Spuneau că e pentru „Fond Crastnoi Armii”. Noi nu am dovedit să ascundem nimica. Alţii au făcut gropi, unde ascundeau pâinea, iar noaptea o scoteau şi şi pregăteau demâncare. Deja când am crescut mai mare am înşeles că totul a fost organizat. Iată aşa am supravieţuit. Acum am 80 de ani.

Cafeaua, Jurnalismul şi Natalia...

În lume cele mai frumoase femei, domnişoare se găsesc în două locuri: la concursul Miss Univers şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Studenta Natalia Sarioglo este o dovadă vie a celor menţionate mai sus.Ne cunoaştem încă din anul I de facultate, cînd am stat pe o bancă din parcul Central Ştefan cel Mare şi am discutat în mare parte despre cărţi. Acum am decis să îi descopăr sufletul şi viaţa enciclopedică, la fel ca discuţia de doi ani în urmă.

Ne-am întîlnit în holul zgomotos al blocului central USM. Indiferent de cronotop, domnişoara nu e avară la discuţii, cel puţin cu mine. Am luat loc ambele pe banca încărcată de studenţi pentru a-mi povesti scenariul vieţii ei. „Suntem patru copii în familie, eu fiind mezina. Logic, eram răsfăţata şi mereu eram în centrul atenţiei” spune domnişoara în timp ce sorbeşte din cafeaua suprasaturată de aburi. Îmi povesteşte că îşi tortura surorile, avea zilnic în program năzbîtii şi gafe, dar nimeni nu îi reproşa nimic pentru că era fata tatei.

Noi și materialismul

Noi și materealismul

  Mă gândesc deseori - de ce noi, tinerii (și nu numai), punem un accent atât de vizibil pe vestimentație, pe fizicul celor din jur? De ce atunci când cunoaștem pe cineva, îl scanăm binișor din cap până-n picioare, apoi hotărâm, ne merită sau nu atenția.
  Vorbesc de la persoana întâi, pentru că așa fac și eu. Involuntar. Câteodată stau și ma gândesc - de când s-a născut acest fenomen? Odată cu apariția marilor colecții de modă sau este acest fenomen de la originea omenirii, și strămoșii noștri făceau același lucru? Comparau, care are o frunză mai mai mare și mai verde la brâu, care are o cunună mai cu multe flori pe frunte... Eu cred că atunci așa ceva nu se făcea totuși!

  Asta acum noi suntem contaminați de boala trend-urilor, hainelor și telefoanelor scumpe. Acum fiecare din noi se rupe în patru doar ca să poarte ceva cu o insigna la spate, doar ca să fie apreciat drept un „om ce merge în pas cu moda”. O sfidăm pe Marinica, care cumpăra haine din piață, uitându-ne la ea de sus și analizându-i vestimentația de-a fir-a păr..
  ”Marile vedete”  își motivează obsesiile prin argumentul bizar că ar aprecia calitatea. Merge ”marea vampă” doar la mall-uri, în Gemenii sau Elat după cumpărături. Dânsele poate nici nu știu unde se află piața centrală.

  Ziceam o dată că îmi place de o persoană, îmi place stilul și precum că ar arăta ea mereu bine. Ca să aud mirată de la o altă persoană :” Hm, păi ea se îmbracă cu haine din piață, chiar și blugii și-I cumpără de acolo. Cum poate să îți placă?”

  Acest ton  m-a ucis!”  

  Eu tot am haine din piață. Ei și? A zis cineva că să cumperi ceva de acolo e un păcat, că hainele de acolo nu sunt igienice, sunt contaminate?   

 Și totuși, trăind într-un mediu în care vezi Mariane și Marine chitite și înțolite, vine siguranța că fiecare dintre noi se simte mai superior, mai încrezut atunci când are o haină de firmă. Uitând complet de calitate. Și atunci, de ce noi, fetele, jertvim comoditatea și stilul propriu, inedit, în schimbul tocurilor de 11 cm și mai mult, doar pentru a arăta cât de „modnițe„ mai suntem?

  Și nu facem asta doar pentru a le plăcea cât mai mult baieților, o facem ca să le arătăm altor fete cât de frumoase, stilate și îmbrăcate putem fi! Încercați sa nu fiți de acord cu mine și să aduceți contraargumente...

                                        

                                            

Cu arome de mintă

“La o ceaşcă de ceai din mintă” cu Natalia Sandu 

Obosită, cu nervii la pamânt vin de la serviciu plouată şi stropită de şoferii grosolani, gândindu-mă că ajung acasă, îmi fac o cafea şi… Brusc, îmi vine în minte că nu am făcut reportajul pentru ora de mâine. Vreau să îl fac despre o persoana deosebită, aşa că încerc să depăşesc mirosul imaginar de cafea ce insistent îmi zădăra nările. Pornită la ea, bat la uşa cu insistenţa caracteristică mie. Nu mi-a raspuns nimeni sau poate nu am auzit, dar am deschis totuşi, pentru că vroiam să o invit la un ceai. Mi-a spus că vine în 10 minute…
De data asta bate ea la mine în uşă, timid, că eu a trebuit să-mi încordez aparatul auditiv, şi aşa chinuit sărmanul de zgomotele oraşului supraaglomerat la acea oră. A intrat, şi stă în picioare, un pic frustrată, cu toate că i-am zis din prima să ia loc. “Off, bine, dar nu stau mult”, mi-a zis cu aceeaşi timiditate în glas.
Două ceşti cu ceai din mentă ne-a fost înde-ajuns sa ducem la capăt confidenţele. A roşit enigmatic şi a coborât ochii minunaţi când am început sa discutam despre multe chestii interesante, căci eu, fire energică, prea am luat-o cu asalt… În acele clipe, scurte, rupte cu greu din timpul ei, am putut savura din plin o viaţă de om…

Un flux de nebunii...

Delirul unei nebune ...

    Îmi amintesc asta încă de la școală: «Un pom bun nu poate face fructe otrăvite». Este din Evanghelia după Matei. Eu eram bună dar am produs un fruct otrăvit. Am otrăvit viața surorii mele. Da, doctore! Înainte de a muri, am întrebat-o dacă mă poate ierta sau nu. Mi-a răspuns: «sau». -De ce? Dar am auzit doar golul încăperii din spital...

    Nu am intenționat să o trădez, doctore. Nu am trădat-o  intenționat! Doar Dictatorul e vinovat! Degeaba am încercat să o conving, dacă ea nu a vrut să mă înțeleagă! Mi-a spus că sunt o trădătoare, o mizerabilă și nu mă poate vedea. 

   Cu ce sunt vinovată dacă El mi-a promis atâtea? Cu ce?  Mi-a promis că după ce va obține tot ce i se cuvine aici, în țara de pe râul Bâc, voi avea totul... Și am rămas cu nimic... A mai spus că de va fi furtună pe mare el tot mare va rămâne! 

   Și l-am crezut! Eu, care eram sora ei mai mare, lumina ochilor ei aruncat-am sentimentele-i la putrefacție veșnică! 

  Nu am crezut vreodată că voi putea blestema cu atâta putere, și în același timp admira un animal ca El. Acum realizez cât de ridicolă eram. A vrut să ne facă să suferim pe amândouă. Noi două eram ca petalele unei flori. Smulgi una și floarea e distrusă.

Un flux de nebunii...

prima experienta in blogosfera

un pic frustrata, dar sper sa fac ceva util... nu e de mine un blog, pentru ca am o asa calitate ca... dezordoarea! :D