Declarație unui ecou

Pe la 18 ani eram ca o pasăre zburătoare. Mii de planuri împletite de arzătoarea dorință de a reuși să mă afirm la facultatea pentru care am optat aleatoriu, fără să mă gândesc prea mult sau să știu, ca unii colegi, că ”de mică voi fi jurnalist(ă)”.
Am venit într-una din primele zile a lui septembrie '08 la primele ore - stupefiată, confuză, indecisă - am facut corect alegerea sau nu e asta de mine. În una din aceste zile, am întâlnit persoana care mi-a marcat viața, cel puțin de 3 ani încoace...
...mergeam să facem prima oră de sport, și atunci ne-am cunoscut - avea ochii fardați intens cu un verde aprins, în ton cu geaca ce o purta, iar buzele-i frumos conturate mi-au zâmbit pentru prima dată. Ochii migdalați m-au fulgerat cu priviri mieroase. Făcut-am atunci cunoștință cu o prietenă, colegă și pur și simplu persoana dragă, căreia îi pot încredința orice atunci, acum și dintotdeauna. Din acele momente și până acum, ne-au despărțit doar vacanțele, timpul care este acordat serviciului și... În rest, parcă mereu împreună! :)

Dormim în aceeași cameră de 3 ani, mâncăm, spălăm veselă, gătim, și pur și simplu ne simțim bine. Uneori, când una din noi se trezește mai devreme, cealaltă nu simte nimic, căci, grija și bunul simț ne face să avem grijă de odihna celeilate. Alteori, grăbite, putem să facem mai multă gălăgie, și cealaltă geme ușor a enervare de sub perna ”tuflită” peste urechi, care la cămin are menirea primordială de a opri sunetele intruse. Dar ne trece repede, căci, așa este viața!
Din anul I a devenit tradiție - să venim din oraș sau de acasă cu impresii, să ne povestim entuziasmate cum am petrecut week-endul, ce mai avem interesant, lucruri care ne merită atenția ți care pot fi bârfite, cine și ce ne-a mai zis nou etc. Ne ascultam de fiecare dată cu plăcere, și eu cu părerea de rău că nu pot pleca și eu atât de des acasă. Când veneau seminarele sau exemenele învățam împreună, pe rând citeam cu voce, și apoi ne străduiam să repetăm cele auzite. Era fine, însușeam totul mai bine, contazicându-ne care din noi a înțeles mai ok.
Ziceam că dacă nu ne găseam una pe alta, nu era să ne fie atât de bine (eu îi mai sugeram și alte prietenii, ea știe despre ce este vorba, da? :P) Cu dânsa am descoperit că un pahar de vin la masă, este ca nectarul pentru zei sau că gluma îl face pe om mai fericit. Cu ea am glumit pe seama profesorilor cât ne-a încăput (mai ales în anul întâi, când sărmanul prof ne evita și pe coridoare) Un fel de clovni - mereu în pereche. Diferite, dar atât de gemene la suflete încât ziceam că suntem surori de cruce.
Acum eu sunt ocupată, ea la fel. Ne vedem serile, când obosite, avem timp să ne  întrebăm doar ce mai avem nou, și cum a decurs ziua... Îmi lipsesc discuțiile noastre - lungi, pline de glume pipărate, de sfaturi reciproce. Mi-e dor de o zeamă pregătită de amândouă. Mi-e dor de timpul de altădată, când toată ziua era a noastră și ne săturam una de alta.

Am avut și experiențe hazlii, când a fost trimisă tot de mine, în urma pierderii unui spor să propună numărul său de telefon băieților din cămin. Funny de tot (dacă vreți, am și video)! Am avut și momente de impas, când soarta a vrut să ne încerce. Am rezistat.
Acum știu că voi păstra pentru toată viața amintirea unei frumoase prietenii pe timp de studenție, când torturam toate fetele care trăiau cu noi, căci, am înțeles că putem fi compatibile doar noi două. Viața la cămin te învață multe, mia ales că poți întâli persoane deosebite. De suflet!

Denigrări televizate din partea Rusiei

Întreaga societate informațională, este viu emoţionată de o întâmplare senzaţională. Rusia a rupt firul, și așa destul de slăbuț, abia palpitând, care o mai lega de noi. Acest fapt este rezultat din prezentarea la postul național de televiziune din Rusia, Pervîi Canal, a unui material denigrator, cu un caracter de provocare directă. Este vorba despre un material video, realizat de către un jurnalist rus, chipurile, despre actuala situație de pe arena politică din Moldavia.  Pentru mine, acest material a fost ca un cuțit înfipt cu putere și cu scopuri concrete, și care vizează anumite persoane -  actorii politici, care au candidat la recentele alegeri. Complotul informațional s-a realizat nu chiar pe din spate, că oricum, se aștepta așa ceva -  e un chinjal înfipt de undeva de printr-o parte, de un inamic bine dosit, care știe ce face și pentru ce face. 

  “Noi îi vrem pe comuniști”                                                                                                        

    Nu-i exclus, ce-i drept, ca materialul calomnios să aibă o tentă de agitație și de prezentare directă a unui mesaj de genul: să ”Asta e poziția nostră. Vreți voi sau nu, noi nu vă susținem, dragă Alianță. Comuniștii sunt cu noi, și noi suntem cu dânșii”. Rușii vor ca partidul pe care îl părtinesc să se mai plimbe vajnic pe scena politică, măcar încă 4 ani. Să ne vorbească mult şi bine. Să fure din banii publici și nu numai, să ridice pensiile și salariile din fonduri inexistente. Și să participe la talk-show-uri televizate, elogiate de către NIT-uri sau EUtv-uri. Să cerşească aplauze şi voturi false de la bătrânii și categoriile de populație contaminate de comunismul omniprezent în viața lor. Și voturi ale celor care demult sunt în huma cenușie.

 În video se ni se arată cât de răi sunt ”aceștia” din Alianță. Că tot  ce au reușit să facă timp de mai mult de un de aflare la guvernare este să ridice prețurile, să micșoreze îndemnizațiile,  salariile etc. 

De ce rușii sunt speriați?                                                                                                                 

De ce atunci, colegul nostru de breaslă nu a tratat și cealaltă fațetă a problemei, care este și cea mai esențială – de către cine au fost provocate aceste datorii, că actuala guvernare este nevoită să le resituie ”tăind din porția de bani” a  poporului. De ce criticile de genul că ”președintele interimar este proromân însă până la integrare europeană,  Republica Moldova mai are de ”păpat mălai”. Cam așa au vrut ei să ne arate care NE este locul, care LE este scopul, și care ar fi rezultatul.  Aluzii dubioase – că președintele interimar ar fi un susținător asiduu al lui Antonescu, că a depus flori de ziua României și că afirmă deschis că vrea UNIRE, arată, involuntar, cât de speriate sunt părțile din opoziție. Atât de speriate, încât și Rusia a fost pusă pe jar. În video se vorbește chiar și depsre un joc inofensiv, ironic, plasat pe rețelele de socializare. Jocul ”Serafică – fără frică”. Oare este el atât de important încât rușii chiar l-au comentat? Sunt speriați și eu îi înțeleg de ce.

Surse fără valoare                                                                                                                          

Sursele din video, oamenii care ”chipurile” trăiesc numai pe bagaje, și vor cât mai repede să plece de aici, sunt tot ruși. Un român adevărat le simte mirosul, îi adulmecă de departe - așa și eu… Simt că ei au foat aleși, poate că li s-a scris și scenariul. Nu exclud nimic, mai ales că nimeni dintre ei  nu au fost vorbitori de română. Nu e antrenată nicio o sursă de alternativă. Păi cum așa? Cum rămâne cu etica, deontologia și echidistanța? Nici urma: apă chioară, neadevăruri, provocări și minciuni. Oare când vom putea și noi respira fără ocolișuri? Liber, fără de piedici, atât interne, cât și externe. Când ne vom da seama că timpul comuniștilor a trecut. Că nu mai este ceea ce a fost cândva. Că ei nu-s eroii de odinioară al teatrului nostru politic. Că vor face doar o umilă figuraţie. Că vor lumea aidoma unei fantome care se încăpăţânează să rămână, deşi în mod normal trebuia deja să dispară.

Comunismul, este un echivalent al ciumei – grele, incurabie până când, Contaminând atât de mult ”norod” de la noi și din lume, degrabă nu mai schimbăm noi nimic.Mereu vor apărea Rusi -i, mass-medii și persoane interesate, care vor face prin așa mijloace osnice șe nedemne, ca lumea să tot bolească. De comunism.

„Las’că s-o trece şi fără mine…”

 De ce la o adică eu pot să merg la vot pe 28 noiembrie, iar ceilalți nu pot?  De ce majoritatea pe care îi întreb despre noțini ca incluziune socială și opțiuni politice, știu doar să strângă cu indiferență la superlativ din umeri, și să afirme obraznic : ”Las’că s-a trece și fără de mine”.

Și cine spun aceste cuvinte? Tot tinerii - studenți, masteranzi, sau lucrători deja. Cei care, după spusele tuturor, sunt viitorul țării, cei care vor ”schimba” ceva în Țărișoara de pe râul Bâc.  

 Aha, așteaptă! Pe rețelele de socializare, ce numai nu vezi - o multitudine de poze nud, de comentarii lipsite de sens, de genul :”Vai, ce frumos/oasă mai ești! Cât de minunat arăți... ș.a.m.d” Rar, și la persoane alese mai întâlnești trimiteri la știri, la evenimente majore, sau mai vezi și câte un statut rătăcit și rușinos, cu capul plecat ”Hai, mai tineret la vot pe 28!”

Am certitudinea că mai toți, cu excepția a o treime din cei care au profil (sau chiar și mai multe), pe una din rețelele de socializare - Facebook, Odnoklassniki ș.a, intuiesc că au oportunitatea unică de a transmite ceva mai cu folos decât poze, statuturi de 2 bani sau/și  trimiteri la manele sau liciri bizare.

Iată câteva dintre milioanele de  exemple de acest gen: 

1.     1.   Daka dragoste nu este...nu mai bine sa ma apuk eu de carte???

2.    2. oglinda oglinjoara cine-i cea mai frumoasa din tzara???.....:D:D:D

3   3.Уважаимые ДРУЗЯ!....кто знает онекдоты нопишите пожалуйсто на статус .......принимаю руские-молдавские онекдоты пишите будет интересно плизззззззззззззззз   

4.    4.  Cit dureaza orgasmul la porci???

Și unde mai pui că astea nu sunt toate perlele culese de prin internet. Așa statuturi sunt schimbate de către utilizatori cu viteza luminiii. Ei nu au timp să acceseze un site cu știri, să privească televizorul măcar la orele 20:00. Unii nici nu știu măcar cine sunt candidații la alegeri. Și noi mai nutrim ”deșartele” speranțe că la 28 noiembrie și ei vor hotărî totuși ceva.  

 De ce acești utilizatori nu își folosesc ingeniozitatea acută pentru a inventa spre distribuire niște statuturi de genul: ”Hai, măi, dacă ții la mine, cu mine pe 28 la vot!” sau ”Dacă ma crezi frumoasă, dute și votează”

Așteaptă, cucoane! Ei mai bine vor merge să facă nu știu a câta fotosesie la un fotograf ”ilustru”, pentru nu știu câți euro, decât să pună mintea în mișcare pentru așa ceva.

Iată acum, vine rândul și pentru întrebarea logică - de ce, vasăzică, acești tineri au mereu timp în exces, pe care pot să-l piardă fiind mereu online,  iar la vot nu vor să meargă. Și nu că nu au de unde se informa sau că nu au pentru cine opta! Ei au alte preocupări, cu mult mai ponderabile după ei, cu mult mai importante. Iată de ce, pe 28 niembrie, vom vota tot noi, cei care știm ce e cu țara asta, și știm cu Cine și Pentru ce vom vota.

Las’ca o să treacă și fără dânșii! Nu avem cum să îi schimbăm...

Răbdare, Nata, răbdare!

  Mereu am fost certată de mama mea, precum că, sunt prea nerăbdătoare, că o să pierd multe în viață anume din cauza asta. Ei, hai! Acum, viața chiar mă pune la încercare... Stau uneori și îmi spun: gata, până aici a fost! Ca mai apoi să aud ecoul unor amintiri îndepărtate, care îmi sugerează să mai aștept un pic! Unde să mai pui că eu chiar am reușit să tac, să amintesc doar o dată, și atunci ca printre altele de unele lucruri care mă frământă, care nu îmi permit să adorm noaptea normal. Aceste lucruri care îmi rup ființa!

  În orice moment pot să stau liniștită, și apoi să fiu în stare să strig în gura mare... Dar, mă învăț să fiu mai tacută, ca să zic așa. În ultima vreme am început să înțeleg - chiar ajută. Totul va veni de la sine, doar că... Ce să fac cu acele voci din mine? Ele m-au îndrumat 20 de ani! Acum, stau supărate, cu umerii plecați în jos. Uneori, chiar mă evită! Stranii voci!
  Să fie asta un semn bun? Să le las așa, supărate și să îmi caut de treaba liniștită?Am marea speranță că ele, într-un sfaârșit, mă vor întelege și vor ceda. Acum, nu le mai aparțin. Cel puțin pe deplin...

Seara bântuită de...groază

Atmosferă feerică şi personaje misterioase, în costume trăznite de Halloween la Shopping MallDova, unde peste 20 de mii de persoane au venit pe parcursul zilei de sâmbătă, 30 octombrie, să se distreze şi să facă cumpărături.

Deşi nu este o sărbătoare tipică pentru Republica Moldova, Halloween-ul  a fost sărbătorit şi în acest an în mai toate cluburile din capitală. Eu am hotărât să merg la Mall, nu de alta, dar eram mascată într-o ”zână bună” şi am avut frică de spiritele care nu se au de bine cu cei care nu poartă măşti de groază.

La intrarea în Mall am fost întâmpinată de un coşciug imens care intr-o dată m-a transpus în lumea lui Dracula. Tinerii au fost inspiraţi în noaptea de Hallloween aşa că am putut admira tot felul de costume: de la fluturi şi evadaţi, până la Zorro şi Vârcolaci și, desigur, vapmiri de tot felul. Iar vedeta serii desigur a fost dovleacul cioplit, care reprezintă lanterna Jack, cea care alungă duhurile.

”Mi-a plăcut mult să lucrez cu acest dovleac, coarnele i le-am lipit singur”, îmi spune un pici de vre-o 10 ani, cățărat pe umerii tatălui său, care la rândul său mi-a aruncat o privire terifiantă, cu ochi fardați intens și cu corne pe cap.

Unii au ales să nu se mascheze, însă au declarat că se simt foarte bine printre mulţimea bulversată, zgomotoasă un pic ciudată cum e obiceiul. ”Nu m-am mascat fiindcă am știut că toți vor fi a proape la fel. Îmi place să mă evidențiez.”

Cum la etajul intâi al mall-ului au “bântuit” vrăjitoare, vampiri, stafii şi alte personaje înfricoşătoare, petrecerea de Halloween a avut o amploare deosebită. Sute de copiii şi tineri care au acceptat invitaţia mall-ului de a participa la Balul Costumelor de Halloween şi au venit îmbrăcaţi în costume originale, cu măşti fioroase şi machiaj “de groază”, au beneficiat de cadouri nostime oferite de Diverta, Debenhams şi Forever 18 celor mai curajoşi vizitatori, care au îmbrăcat cele mai îndrăzneţe costume de Halloween.

Cîştigătorii la cele 6 nominalizări – „copiii cei haioşi”, „cel mai fioros machiaj”, „cea mai îndrăzneaţă mască”, „cel mai haios costum de Halloween”, „dracii şi dracoaicele”, „cel mai diabolic cuplu” – au primit vouchere în valoare de 300 de lei valabile la Rock’n Roll Bowling.

”Vai, nici nu mi-am imaginat că am putea câștiga la nominalizarea cel mai diabolic cuplu. Suntem incântați!”, îmi spun unul dintre cuplurile câștigătoare, încercând să depășească cu vocea sunetul strident al muzicii. Coarne încovoiate caraghios, cozi scurte, cârligate, colanți rupți pe alocuri, sânge la colțul gurii, păr zburlit… Sunt doi diavoli atât de veridici, încât eu a trebuit sa înghit frica înainte de a vorbi cu ei.

Halloween-ul e o sărbătoare tipică mai mult la americani, poate asta o fi explicaţia că mulţi dintre cei prezenţi nu prea aveau habar când a început să fie sărbătorit şi unde, însă nu i-a împiedicat să se simtă bine mai ales că... misterul a fost în aer toată noaptea.

”Nu, nu am idee ce e cu Haloween-ul, important este că mă simt super alături de prieteni și dansez după muzica îndrăgită”, spune o tânără țopăind și sărind în tactul muzicii pe cât se poate de sus.

Oricum, să îi transformi pe moldoveni în nişte scorpii, vampiri, stafii sau alte grozăvii, chiar şi pentru o seara, a fost o misiune aproape imposibilă. Mulți au venit în ţinute cât mai terifiante, negre, sumbre. Dar, femile și fetele arătau la fel de bine, pentru că femeia rămîne o vrăjitoare indiferent de stilul vestimentar.

Seara s-a încheiat cu un recital deosebit, oferit de invitatul special al petrecerii Broono, care a încântat publicul cu piesele sale.

Durere solitară...

     Totul a pornit în momentul în care pădurea din faţa casei mi-a cerut ajutor. În acel moment a avut loc o explozie de gânduri care se oglindesc şi acum în mintea-mi obosită. Cuprinsă de un sentiment indolent stăteam la marginea pădurii şi priveam mirată: era albă toată, era de un alb care mă  obosea. Nu eram obişnuită să o văd pe prietena mea scumpă aşa. Toată viaţa am trăit lângă ea – pădurea visului meu de pretutindeni şi din totdeauna.

  

Am mers mai departe să vad ce s-a întâmplat cu izvorul de la marginea pădurii. Nu de puţine ori îi ascultam susurul blând şi îmbătată de mirosul florilor din jur, cădeam într-o lungă visare. Dar ce sa vezi: murmurul dulce şi suav s-a preschimbat într-un cântec de jale. Apa era tulbure şi viaţa parcă pierise din ea. Am început sa plâng  fără de voie şi lacrimile mele se contopeau cu cele ale izvorului.  

     Cândva, noaptea, mă trezeam plină de fericita spaimă că voi deschide uşa şi nu voi vedea peisajul multrâvnit. Atunci vedeam ceea de ce mă temeam cel mai mult: vădeam o bucată de gheaţă, care înfiora prin tăcerea şi duritatea sa. Undeva auzeam doar  zgomotul unei maşini răzleţe, care fugea şi ea de spaima emanată de către mine. Era dezgustător de pustiu…

     Nu vedeam crengile de altădată, care suculent se aplecau să mă întâmpine, nu vedeam  mustosul muşchi ce-mi oferea culcuşul verde şi plin de farmecul arhicunoscut.

     Ah, de undeva a zburat o cioară. S-a oprit pe o creangă, care sub greutatea ei şi-a scuturat vinovată puţină zăpadă de pe umerii istoviţi de povara purtată de atâta timp. Cioara se uita la mine de parcă ar fi vrut să mă cheme la duel. Dar, sleită de priveliştea dureroasă, îmi ferisem privirea. Nu aveam putere să lupt cu ea. Îmi era greu să lupt pentru prietena mea - pustie, părăsită şi uitată de toţi. Din suflet am simţit răsărindu-mi, fără voie,o lacrimă caldă. Tăcerea copleşitoare îmi insinua vinovăţia şi aşa vădit acutizată. Pădurea era tristă şi foarte pustie în jalea ei solitară.

   Subit, îmi dădusem seama că cioara mi-a trezit chiar simpatie: doar ea nu a uitat de prietena mea, doar ea vine să o viziteze. Eu vin doar atunci când am nevoie de noi puteri, ca uriaşul din legendă, să mă ating doar de pământul sfânt mie şi generator scump de putere.

   Mergând mai departe vedeam copacii acoperiţi de zăpada albă până la inadmisibil. Crengile erau zdrenţuite, iarba uscată şi arsă de focul timpului. Doar copaci goi, cu capetele plecate.
   Pădurea plângea.
   Plângeau crengile plopului tremurător, plângea fagul cel falnic, până şi stejarul cel tare ca stânca vărsa lacrimi de durere. M-am înfiorat. Sufletul meu era sfâşiat de durere şi lacrimi îmi curgeau în voie, dar fără de voie.
    Ce s-a întâmplat cu pădurea?
    Scumpa mea parcă era înfășurată de un giulgiu ...  un giulgiu alb, care încolăcind-o, tindea să o sugrume; care face copacii să se asfixieze, dar nu să tindă spre verdele obişnuit.

    Mă cutremuram când o priveam! Nu ştiu de ce am asociat-o cu o fermecătoare muribundă. Copacii goliţi de frumuseţea lor felinică păreau a fi pregătiţi infernului de mâncare. Parcă voiau să-şi dea sufletul, parcă se aflau într-un delir letal.

    Meditez, analizez, cântăresс clipele petrecute cu ea. Acele clipe erau ca și cum ai fi băut miere - persista un gust dulce și mieros după aceea. Acum mă cutremur - acele clipe erau nevinovate, vinovată sunt doar eu!

    Afară se întuneca. Încercam să descifrez întunericul alburiu. Urechile îmi zvâcneau de parcă un ciocan lovea și un topor despica fier. Cuprinsă de tenebrele aceluiaşi  sentiment indolent, desfrânat și dezgustător, sub bagheta maleficei naturi, din abisurile întunecate ale fiinţei mele, încercam să aduc spre lumină străvechea cauză a dorinţei mele de a păstra tot  ce am mai scump,  de a proteja acest loc de refugiu veşnic gata de a te primi în braţele sale.

O bucată din munca mea...

Am avut fericita ocazie să realizez primul meu material video cu niste oameni deosebit de frumoși la chihp și la suflet. Ei m-au încurajat, ei m-au îndrumat. Și tot ei m-au criticat! Le mulțumesc pentru faptul că mi-au fost alături.

”Vroiau să mă taie şi să mă mănânce”

     Anii 1946-1947  fost anii de foamete cumplită, ani grei pentru istoria melegului nostru. Pentru Nicolae Dragoi,  un bătrân de 80 de ani aceşti ani sunt ca nişte nori negri. Născut în anul 1930, era copil încă, dar foametea grea l-a maturizat timpuriu, căci cele mai crude momente din viaţa sa au fost trăite atunci...

   Natalia Sarioglo: Anii 1945-1946 au lăsat urme grele pe meleagurile noastre. Cum vă amintiţi de acele timpuri?

  Nicolae Dargoi: A fost greu. Tata m-a luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-a dus în Mariupoli, Ucraina. Acasă nu era nimica de mâncat. Cea fost am lăsat mamei şi fraţilor mai mici. În Ucraina umblam cu cerutul din casă-n casă. Unii ne dădeau un cartof, alţii o bucată de pâine.  Nu cunoşteam nici limba, nu ne mai spălasem de nult timp, aveam păduchi. Eu am avut norocul să ma i-a o familie să le pasc vacile. Ei m-au spălat, m-au hrănit pe săturate. Am stat la ei şase luni. Când am venit acasă, mama tocmai strânsese spice de orz şi le frecase. Avea turte pentru mine...

    N.S. Aveţi un moment special care vi s-a întiparit în memorie?

    N.D. Era în sat o bătrână poreclită Busnoaia. M-a cerut ea atunci iarna în 1946 să merg cu ea fratele ei din satul vecin. Când am ajuns acolo, ea a intrat în casă, iar eu am rămas lângă uşă. Atunci cred că Dumnezeu mi-a dat cuget să aud despre ce se şuşoteau ei. Voiau să mă taie şi să mă mânânce. Nici nu mai ţin minte cum am fugit; am ajuns acasă plângând şi i-am povestit totul mamei. A doua zi Busnoaia desigur că nu a recunoscut nimic. Dar pe urmă a dispărut fără veste fata vecinilor ei. Se spune că ea ar fi mâncat-o...

   N.S. Ce mâncaţi pe timp de război?

    N.D. Ce numai nu mâncam. Ţin minte că era nu departe un vinzavod (fabrică de vinuri)  şi era împrejurul  ei numai tescogină (toscovină). Eu mă duceam şi scormoneam seminţele de poamă, le râşneam şi făceam din ele turte. Am încercat să fierb şi pielea de la nişte opinci vechi...

    N.S. Ce aţi făcut imediat după război?

     N.D. Când s-a început colectivizarea, m-au pus izdovoi (căruţaş), dar nu am stat mult timp: m-au trimis în Ucraina la obucenie(învăţat). După foamete totul era dărâmat şi era nevoie de specialăşti tineri. După ce învăţam trebuia să rămânem acolo patru ani, dar eu am venit căci aveam părinţi bătrâni şi fraţi mai mici. În 1945 eram cinci farţi, după eram doar doi... Au murit de foame.

     N.S. Ca o persoană care a trăit acele momente, cum credeţi, care au fost cauzele foamei?

     N.D. Anul 1945 a fost foarte roditor. Dar câtă pâine  fost, toată ne-au luat-o! Au luat-o tot oameni din sat, nu străini. Spuneau că e pentru „Fond Crastnoi Armii”. Noi nu am dovedit să ascundem nimica. Alţii au făcut gropi, unde ascundeau pâinea, iar noaptea o scoteau şi şi pregăteau demâncare. Deja când am crescut mai mare am înşeles că totul a fost organizat. Iată aşa am supravieţuit. Acum am 80 de ani.

Cafeaua, Jurnalismul şi Natalia...

În lume cele mai frumoase femei, domnişoare se găsesc în două locuri: la concursul Miss Univers şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Studenta Natalia Sarioglo este o dovadă vie a celor menţionate mai sus.Ne cunoaştem încă din anul I de facultate, cînd am stat pe o bancă din parcul Central Ştefan cel Mare şi am discutat în mare parte despre cărţi. Acum am decis să îi descopăr sufletul şi viaţa enciclopedică, la fel ca discuţia de doi ani în urmă.

Ne-am întîlnit în holul zgomotos al blocului central USM. Indiferent de cronotop, domnişoara nu e avară la discuţii, cel puţin cu mine. Am luat loc ambele pe banca încărcată de studenţi pentru a-mi povesti scenariul vieţii ei. „Suntem patru copii în familie, eu fiind mezina. Logic, eram răsfăţata şi mereu eram în centrul atenţiei” spune domnişoara în timp ce sorbeşte din cafeaua suprasaturată de aburi. Îmi povesteşte că îşi tortura surorile, avea zilnic în program năzbîtii şi gafe, dar nimeni nu îi reproşa nimic pentru că era fata tatei.

Noi și materialismul

Noi și materealismul

  Mă gândesc deseori - de ce noi, tinerii (și nu numai), punem un accent atât de vizibil pe vestimentație, pe fizicul celor din jur? De ce atunci când cunoaștem pe cineva, îl scanăm binișor din cap până-n picioare, apoi hotărâm, ne merită sau nu atenția.
  Vorbesc de la persoana întâi, pentru că așa fac și eu. Involuntar. Câteodată stau și ma gândesc - de când s-a născut acest fenomen? Odată cu apariția marilor colecții de modă sau este acest fenomen de la originea omenirii, și strămoșii noștri făceau același lucru? Comparau, care are o frunză mai mai mare și mai verde la brâu, care are o cunună mai cu multe flori pe frunte... Eu cred că atunci așa ceva nu se făcea totuși!

  Asta acum noi suntem contaminați de boala trend-urilor, hainelor și telefoanelor scumpe. Acum fiecare din noi se rupe în patru doar ca să poarte ceva cu o insigna la spate, doar ca să fie apreciat drept un „om ce merge în pas cu moda”. O sfidăm pe Marinica, care cumpăra haine din piață, uitându-ne la ea de sus și analizându-i vestimentația de-a fir-a păr..
  ”Marile vedete”  își motivează obsesiile prin argumentul bizar că ar aprecia calitatea. Merge ”marea vampă” doar la mall-uri, în Gemenii sau Elat după cumpărături. Dânsele poate nici nu știu unde se află piața centrală.

  Ziceam o dată că îmi place de o persoană, îmi place stilul și precum că ar arăta ea mereu bine. Ca să aud mirată de la o altă persoană :” Hm, păi ea se îmbracă cu haine din piață, chiar și blugii și-I cumpără de acolo. Cum poate să îți placă?”

  Acest ton  m-a ucis!”  

  Eu tot am haine din piață. Ei și? A zis cineva că să cumperi ceva de acolo e un păcat, că hainele de acolo nu sunt igienice, sunt contaminate?   

 Și totuși, trăind într-un mediu în care vezi Mariane și Marine chitite și înțolite, vine siguranța că fiecare dintre noi se simte mai superior, mai încrezut atunci când are o haină de firmă. Uitând complet de calitate. Și atunci, de ce noi, fetele, jertvim comoditatea și stilul propriu, inedit, în schimbul tocurilor de 11 cm și mai mult, doar pentru a arăta cât de „modnițe„ mai suntem?

  Și nu facem asta doar pentru a le plăcea cât mai mult baieților, o facem ca să le arătăm altor fete cât de frumoase, stilate și îmbrăcate putem fi! Încercați sa nu fiți de acord cu mine și să aduceți contraargumente...

                                        

                                            

Cu arome de mintă

“La o ceaşcă de ceai din mintă” cu Natalia Sandu 

Obosită, cu nervii la pamânt vin de la serviciu plouată şi stropită de şoferii grosolani, gândindu-mă că ajung acasă, îmi fac o cafea şi… Brusc, îmi vine în minte că nu am făcut reportajul pentru ora de mâine. Vreau să îl fac despre o persoana deosebită, aşa că încerc să depăşesc mirosul imaginar de cafea ce insistent îmi zădăra nările. Pornită la ea, bat la uşa cu insistenţa caracteristică mie. Nu mi-a raspuns nimeni sau poate nu am auzit, dar am deschis totuşi, pentru că vroiam să o invit la un ceai. Mi-a spus că vine în 10 minute…
De data asta bate ea la mine în uşă, timid, că eu a trebuit să-mi încordez aparatul auditiv, şi aşa chinuit sărmanul de zgomotele oraşului supraaglomerat la acea oră. A intrat, şi stă în picioare, un pic frustrată, cu toate că i-am zis din prima să ia loc. “Off, bine, dar nu stau mult”, mi-a zis cu aceeaşi timiditate în glas.
Două ceşti cu ceai din mentă ne-a fost înde-ajuns sa ducem la capăt confidenţele. A roşit enigmatic şi a coborât ochii minunaţi când am început sa discutam despre multe chestii interesante, căci eu, fire energică, prea am luat-o cu asalt… În acele clipe, scurte, rupte cu greu din timpul ei, am putut savura din plin o viaţă de om…

Un flux de nebunii...

Delirul unei nebune ...

    Îmi amintesc asta încă de la școală: «Un pom bun nu poate face fructe otrăvite». Este din Evanghelia după Matei. Eu eram bună dar am produs un fruct otrăvit. Am otrăvit viața surorii mele. Da, doctore! Înainte de a muri, am întrebat-o dacă mă poate ierta sau nu. Mi-a răspuns: «sau». -De ce? Dar am auzit doar golul încăperii din spital...

    Nu am intenționat să o trădez, doctore. Nu am trădat-o  intenționat! Doar Dictatorul e vinovat! Degeaba am încercat să o conving, dacă ea nu a vrut să mă înțeleagă! Mi-a spus că sunt o trădătoare, o mizerabilă și nu mă poate vedea. 

   Cu ce sunt vinovată dacă El mi-a promis atâtea? Cu ce?  Mi-a promis că după ce va obține tot ce i se cuvine aici, în țara de pe râul Bâc, voi avea totul... Și am rămas cu nimic... A mai spus că de va fi furtună pe mare el tot mare va rămâne! 

   Și l-am crezut! Eu, care eram sora ei mai mare, lumina ochilor ei aruncat-am sentimentele-i la putrefacție veșnică! 

  Nu am crezut vreodată că voi putea blestema cu atâta putere, și în același timp admira un animal ca El. Acum realizez cât de ridicolă eram. A vrut să ne facă să suferim pe amândouă. Noi două eram ca petalele unei flori. Smulgi una și floarea e distrusă.

Un flux de nebunii...

prima experienta in blogosfera

un pic frustrata, dar sper sa fac ceva util... nu e de mine un blog, pentru ca am o asa calitate ca... dezordoarea! :D