Durere solitară...

     Totul a pornit în momentul în care pădurea din faţa casei mi-a cerut ajutor. În acel moment a avut loc o explozie de gânduri care se oglindesc şi acum în mintea-mi obosită. Cuprinsă de un sentiment indolent stăteam la marginea pădurii şi priveam mirată: era albă toată, era de un alb care mă  obosea. Nu eram obişnuită să o văd pe prietena mea scumpă aşa. Toată viaţa am trăit lângă ea – pădurea visului meu de pretutindeni şi din totdeauna.

  

Am mers mai departe să vad ce s-a întâmplat cu izvorul de la marginea pădurii. Nu de puţine ori îi ascultam susurul blând şi îmbătată de mirosul florilor din jur, cădeam într-o lungă visare. Dar ce sa vezi: murmurul dulce şi suav s-a preschimbat într-un cântec de jale. Apa era tulbure şi viaţa parcă pierise din ea. Am început sa plâng  fără de voie şi lacrimile mele se contopeau cu cele ale izvorului.  

     Cândva, noaptea, mă trezeam plină de fericita spaimă că voi deschide uşa şi nu voi vedea peisajul multrâvnit. Atunci vedeam ceea de ce mă temeam cel mai mult: vădeam o bucată de gheaţă, care înfiora prin tăcerea şi duritatea sa. Undeva auzeam doar  zgomotul unei maşini răzleţe, care fugea şi ea de spaima emanată de către mine. Era dezgustător de pustiu…

     Nu vedeam crengile de altădată, care suculent se aplecau să mă întâmpine, nu vedeam  mustosul muşchi ce-mi oferea culcuşul verde şi plin de farmecul arhicunoscut.

     Ah, de undeva a zburat o cioară. S-a oprit pe o creangă, care sub greutatea ei şi-a scuturat vinovată puţină zăpadă de pe umerii istoviţi de povara purtată de atâta timp. Cioara se uita la mine de parcă ar fi vrut să mă cheme la duel. Dar, sleită de priveliştea dureroasă, îmi ferisem privirea. Nu aveam putere să lupt cu ea. Îmi era greu să lupt pentru prietena mea - pustie, părăsită şi uitată de toţi. Din suflet am simţit răsărindu-mi, fără voie,o lacrimă caldă. Tăcerea copleşitoare îmi insinua vinovăţia şi aşa vădit acutizată. Pădurea era tristă şi foarte pustie în jalea ei solitară.

   Subit, îmi dădusem seama că cioara mi-a trezit chiar simpatie: doar ea nu a uitat de prietena mea, doar ea vine să o viziteze. Eu vin doar atunci când am nevoie de noi puteri, ca uriaşul din legendă, să mă ating doar de pământul sfânt mie şi generator scump de putere.

   Mergând mai departe vedeam copacii acoperiţi de zăpada albă până la inadmisibil. Crengile erau zdrenţuite, iarba uscată şi arsă de focul timpului. Doar copaci goi, cu capetele plecate.
   Pădurea plângea.
   Plângeau crengile plopului tremurător, plângea fagul cel falnic, până şi stejarul cel tare ca stânca vărsa lacrimi de durere. M-am înfiorat. Sufletul meu era sfâşiat de durere şi lacrimi îmi curgeau în voie, dar fără de voie.
    Ce s-a întâmplat cu pădurea?
    Scumpa mea parcă era înfășurată de un giulgiu ...  un giulgiu alb, care încolăcind-o, tindea să o sugrume; care face copacii să se asfixieze, dar nu să tindă spre verdele obişnuit.

    Mă cutremuram când o priveam! Nu ştiu de ce am asociat-o cu o fermecătoare muribundă. Copacii goliţi de frumuseţea lor felinică păreau a fi pregătiţi infernului de mâncare. Parcă voiau să-şi dea sufletul, parcă se aflau într-un delir letal.

    Meditez, analizez, cântăresс clipele petrecute cu ea. Acele clipe erau ca și cum ai fi băut miere - persista un gust dulce și mieros după aceea. Acum mă cutremur - acele clipe erau nevinovate, vinovată sunt doar eu!

    Afară se întuneca. Încercam să descifrez întunericul alburiu. Urechile îmi zvâcneau de parcă un ciocan lovea și un topor despica fier. Cuprinsă de tenebrele aceluiaşi  sentiment indolent, desfrânat și dezgustător, sub bagheta maleficei naturi, din abisurile întunecate ale fiinţei mele, încercam să aduc spre lumină străvechea cauză a dorinţei mele de a păstra tot  ce am mai scump,  de a proteja acest loc de refugiu veşnic gata de a te primi în braţele sale.