Răbdare, Nata, răbdare!

  Mereu am fost certată de mama mea, precum că, sunt prea nerăbdătoare, că o să pierd multe în viață anume din cauza asta. Ei, hai! Acum, viața chiar mă pune la încercare... Stau uneori și îmi spun: gata, până aici a fost! Ca mai apoi să aud ecoul unor amintiri îndepărtate, care îmi sugerează să mai aștept un pic! Unde să mai pui că eu chiar am reușit să tac, să amintesc doar o dată, și atunci ca printre altele de unele lucruri care mă frământă, care nu îmi permit să adorm noaptea normal. Aceste lucruri care îmi rup ființa!

  În orice moment pot să stau liniștită, și apoi să fiu în stare să strig în gura mare... Dar, mă învăț să fiu mai tacută, ca să zic așa. În ultima vreme am început să înțeleg - chiar ajută. Totul va veni de la sine, doar că... Ce să fac cu acele voci din mine? Ele m-au îndrumat 20 de ani! Acum, stau supărate, cu umerii plecați în jos. Uneori, chiar mă evită! Stranii voci!
  Să fie asta un semn bun? Să le las așa, supărate și să îmi caut de treaba liniștită?Am marea speranță că ele, într-un sfaârșit, mă vor întelege și vor ceda. Acum, nu le mai aparțin. Cel puțin pe deplin...