Cu arome de mintă

“La o ceaşcă de ceai din mintă” cu Natalia Sandu 

Obosită, cu nervii la pamânt vin de la serviciu plouată şi stropită de şoferii grosolani, gândindu-mă că ajung acasă, îmi fac o cafea şi… Brusc, îmi vine în minte că nu am făcut reportajul pentru ora de mâine. Vreau să îl fac despre o persoana deosebită, aşa că încerc să depăşesc mirosul imaginar de cafea ce insistent îmi zădăra nările. Pornită la ea, bat la uşa cu insistenţa caracteristică mie. Nu mi-a raspuns nimeni sau poate nu am auzit, dar am deschis totuşi, pentru că vroiam să o invit la un ceai. Mi-a spus că vine în 10 minute…
De data asta bate ea la mine în uşă, timid, că eu a trebuit să-mi încordez aparatul auditiv, şi aşa chinuit sărmanul de zgomotele oraşului supraaglomerat la acea oră. A intrat, şi stă în picioare, un pic frustrată, cu toate că i-am zis din prima să ia loc. “Off, bine, dar nu stau mult”, mi-a zis cu aceeaşi timiditate în glas.
Două ceşti cu ceai din mentă ne-a fost înde-ajuns sa ducem la capăt confidenţele. A roşit enigmatic şi a coborât ochii minunaţi când am început sa discutam despre multe chestii interesante, căci eu, fire energică, prea am luat-o cu asalt… În acele clipe, scurte, rupte cu greu din timpul ei, am putut savura din plin o viaţă de om…

S-a născut la nord, unde merele cresc mari şi roşii ca macul din gradina bunicii. Are ceva de la slavoni, mă gândesc eu. “Ochii”, spune ea, “nici nu ştiu sigură ce culoare au, verzi cred”, şi roşeşte simpatic. “Sunt verzi”, cad eu de acord, de parcă văd verdele metalic al sapfirelor şlefuite de mari maeştri. Părul îl are şaten, culoarea migdalei coapte pe vatra bunicii şi care straluceşte la lumina artificială din cameră. De statură medie, ea pare a fi sculptată din ceară: firavă, cu picioare lungi, cu o talie ce poate fi cuprinsă cu două degete. “Balerină cu siguranţă ar fi ajuns”, ma gândesc în acel moment. Faţa mică, încununată de o maiestuoasă gropiţă în barbă, care tronează mândru, este plăcută. Simplă, fără urmă de machiaj, este mai expresivă fără orice adaos comestic. Naturaleţea ei, face să te gândeşti că produsele cosmetice nu au nici un rost. E firavă, are privirea incununata de gene dese si lungi, ca perii unui pieptane. Nu are privire diabolica, specifică fetelor cu ochii verzi… Ea e deosebit de blândă, şi, cu toate că toţi cei care o ştiu vor afirma aceeaşi, ea infirmă sfios şi de data asta… “Nu sunt bună, sunt rea. Dintotdeauna am spus-o”. Cred că această părere o împărtăşeşte doar ea cu sine însuşi, căci nimeni nu ar fi de acord.
E cea mai mică din familie, dar nu se consideră alintată. “Nu cred că am fost alintată. Uneori, chiar am avut de suferit mai mult decât fraţii mai mari.”
Dintotdeauna a iubit să croşeteze şi să citească. De sub acul ei magic mânuit au ieşit mici lucruri care bucură ochiul: mileuri, pălăriuţe, hăinuţe pentru păpuşele, omizi… “Aceste mici bucurii mă făceau cea mai împlinită”, spune dânsa cu ochi visători. Numai florile de cameră o înţelegeau când îi era greu… Ele îi ascultau durerile şi bucuriile atunci când în clasa a 12-a a ramas acasă singură timp de un an. Atunci, nu a avut cui îi spune că îi e trist sau vesel, că a primit un 10 sau că e obosită…

A sorbit din ceaiul din mintă pe care a zis că îl adoră din copilărie… Priveşte visător peste umărul meu şi parcă uită că are puţin timp la dispoziţie… Amintirile o copleşesc şi eu parcă le simt plutind în aer!
“Când eram mică, undeva prin clasa a patra, am hotărât că vreau să devin jurnalistă. Imi placea mult sa citesc si eram si foarte bună la compuneri. "Nu m-am pregatit pentru facultatea de Jurnalism. Am considerat ca un jurnalistul adevarat se naşte cu vocatie şi are nevoie de aceasta facultate pentru a o uda la radacină…”
La întrebarea ce va face după ce termină studiile, zice că vrea un lucru stabil, serios şi liniştit. O familie iubitoare şi patru copii. Vrea să facă radio sau presă scrisă, căci la televiziune nu s-a gândit serios…

“ E tare bună la suflet, e Samariteanca noastră când avem nevoie de surse de inspiraţie în preajma examenelor. Întotdeauna ajută fără să găsească vre-un reproş.”, spune Natalia, colega ei de grupă.
Aurelia, vecina ei de cameră zice si ea că e prea sufletista: ”Uneori o mustrăm că prea e bună. Toţi se folosesc de dânsa, şi ea nu face nimic cu asta.“
Distracţiile zgomotoase, discotecile nu sunt pentru dânsa. “Imi plac, dar le admir de la distanţă. Dar, dacă ar fi să aleg intre o seara la disco şi una petrecută la o ceaşcă de cafea cu familia, desigur că aleg a doua. Nu îmi place să merg la distracţii. Sunt alt gen de om.”
Pentru prima dată s-a îndrăgostit la liceu, dar nu a ramas decât cu o amintire placută şi cu un prieten pentru o viată. Acum iubeşte cu adevărat... Şi din acest motiv, ochii verzi precum poienitele din padure in toiul verii îi sclipesc tainic în nuanţele verdelui mustos…
Peste câţiva ani se vede jurnalistă, dar, care are timp şi pentru familie. Se vrea într-o familie unită: Vreau să ne întelegem şi să ne fie bine impreuna. Sa avem ce le povesti nepotilor…”
A terminat ceaiul, şi stă cu ceaşca goală în mână. I-am ascultat povestea vieţii, iar aroma de mentă, a menţinut atmosfera tainică a vieţii unui om deosebit…
E fericită acum…