”Vroiau să mă taie şi să mă mănânce”

     Anii 1946-1947  fost anii de foamete cumplită, ani grei pentru istoria melegului nostru. Pentru Nicolae Dragoi,  un bătrân de 80 de ani aceşti ani sunt ca nişte nori negri. Născut în anul 1930, era copil încă, dar foametea grea l-a maturizat timpuriu, căci cele mai crude momente din viaţa sa au fost trăite atunci...

   Natalia Sarioglo: Anii 1945-1946 au lăsat urme grele pe meleagurile noastre. Cum vă amintiţi de acele timpuri?

  Nicolae Dargoi: A fost greu. Tata m-a luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-a dus în Mariupoli, Ucraina. Acasă nu era nimica de mâncat. Cea fost am lăsat mamei şi fraţilor mai mici. În Ucraina umblam cu cerutul din casă-n casă. Unii ne dădeau un cartof, alţii o bucată de pâine.  Nu cunoşteam nici limba, nu ne mai spălasem de nult timp, aveam păduchi. Eu am avut norocul să ma i-a o familie să le pasc vacile. Ei m-au spălat, m-au hrănit pe săturate. Am stat la ei şase luni. Când am venit acasă, mama tocmai strânsese spice de orz şi le frecase. Avea turte pentru mine...

    N.S. Aveţi un moment special care vi s-a întiparit în memorie?

    N.D. Era în sat o bătrână poreclită Busnoaia. M-a cerut ea atunci iarna în 1946 să merg cu ea fratele ei din satul vecin. Când am ajuns acolo, ea a intrat în casă, iar eu am rămas lângă uşă. Atunci cred că Dumnezeu mi-a dat cuget să aud despre ce se şuşoteau ei. Voiau să mă taie şi să mă mânânce. Nici nu mai ţin minte cum am fugit; am ajuns acasă plângând şi i-am povestit totul mamei. A doua zi Busnoaia desigur că nu a recunoscut nimic. Dar pe urmă a dispărut fără veste fata vecinilor ei. Se spune că ea ar fi mâncat-o...

   N.S. Ce mâncaţi pe timp de război?

    N.D. Ce numai nu mâncam. Ţin minte că era nu departe un vinzavod (fabrică de vinuri)  şi era împrejurul  ei numai tescogină (toscovină). Eu mă duceam şi scormoneam seminţele de poamă, le râşneam şi făceam din ele turte. Am încercat să fierb şi pielea de la nişte opinci vechi...

    N.S. Ce aţi făcut imediat după război?

     N.D. Când s-a început colectivizarea, m-au pus izdovoi (căruţaş), dar nu am stat mult timp: m-au trimis în Ucraina la obucenie(învăţat). După foamete totul era dărâmat şi era nevoie de specialăşti tineri. După ce învăţam trebuia să rămânem acolo patru ani, dar eu am venit căci aveam părinţi bătrâni şi fraţi mai mici. În 1945 eram cinci farţi, după eram doar doi... Au murit de foame.

     N.S. Ca o persoană care a trăit acele momente, cum credeţi, care au fost cauzele foamei?

     N.D. Anul 1945 a fost foarte roditor. Dar câtă pâine  fost, toată ne-au luat-o! Au luat-o tot oameni din sat, nu străini. Spuneau că e pentru „Fond Crastnoi Armii”. Noi nu am dovedit să ascundem nimica. Alţii au făcut gropi, unde ascundeau pâinea, iar noaptea o scoteau şi şi pregăteau demâncare. Deja când am crescut mai mare am înşeles că totul a fost organizat. Iată aşa am supravieţuit. Acum am 80 de ani.