Cafeaua, Jurnalismul şi Natalia...

În lume cele mai frumoase femei, domnişoare se găsesc în două locuri: la concursul Miss Univers şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Studenta Natalia Sarioglo este o dovadă vie a celor menţionate mai sus.Ne cunoaştem încă din anul I de facultate, cînd am stat pe o bancă din parcul Central Ştefan cel Mare şi am discutat în mare parte despre cărţi. Acum am decis să îi descopăr sufletul şi viaţa enciclopedică, la fel ca discuţia de doi ani în urmă.

Ne-am întîlnit în holul zgomotos al blocului central USM. Indiferent de cronotop, domnişoara nu e avară la discuţii, cel puţin cu mine. Am luat loc ambele pe banca încărcată de studenţi pentru a-mi povesti scenariul vieţii ei. „Suntem patru copii în familie, eu fiind mezina. Logic, eram răsfăţata şi mereu eram în centrul atenţiei” spune domnişoara în timp ce sorbeşte din cafeaua suprasaturată de aburi. Îmi povesteşte că îşi tortura surorile, avea zilnic în program năzbîtii şi gafe, dar nimeni nu îi reproşa nimic pentru că era fata tatei.

„Cred că sunt copia feminină a tatei. În plus, în copilărie aveam sufletul jumătate fată , jumătate băiat” îşi aminteşte surîzătoare studenta. Din ochii ei fardaţi cu o culoare de gri intens, zvîcneau sclipiri de zîmbet. Atunci cînd vorbeşte, foarte des îşi ascunde podoabele oculare sub abundenţa genelor, ca o dovadă a sincerităţii celor relatate. Mă simţeam pe post de psiholog cînd o intervievam. „Sunt selectă cînd îmi aleg interlocutorul pentru că am o fire mai complicată. Nu pot să tac la ceea ce mă deranjează, chiar dacă mama îmi spune că voi avea de suferit din această cauză”. Nu o presez cu întrebări preţ de cîteva clipe, pentru că asemenea unui căutător de comori, descopăr noi şi noi secrete. „De ce îţi e teamă în viaţă?” am întrebat-o eu. A ezitat 10 secunde, după care îmi spune cu un zîmbet amărui: „De singurătate. Chiar dacă atunci sunt solitară mă simt în largul meu, în biotopul libertăţii, oricum, ea poate să îmi fie şi duşman. Fug de eşecuri. Îmi e frică să nu îmi pierd familia...” apoi  din nou s-a lăsar pauză între dialogul nostru. În jur studenţii roiesc cu chifle în mîini, cu ceaiuri, cu telefoane mobile, noi două stăm şi, parcă păstrăm un moment de reculegere în amintirea celor povestite. 

„Cum a fost copilăria ta?” o întreb eu brusc ca şi cum nu s-a întîplat nimic. „Îmi doream să devin anchetator. Cutreieram pădurea de lîngă casa mea, găseam oase de animale, dormeam pe lîngă copaci. Mai scriam pe porţi...Apropo de porţi, cred că de aici a fost prima premisă către jurnalism!” Se confesează domnişoara. „Şi a doua care a fost ?” zic eu nerăbdătoare. „A doua cred că a fost în clasa a zecea cînd datorită profei de română, mi-am descoperit stilul meu de a scrie. Obişnuiam să am agende,să scriu jurnale, poezii etc”. Am fost întrerupte de sunetul ce anunţa începutul orei. Soneria ţipa sălbatic şi strident. După ce a amuţit, am trecut la un subiect mai delicat: „Ce este iubirea pentru tine?” o ispitesc eu. Din nou interlocutoarea mea mă trădează tăcerii. Închide ochii pe o clipă, trage aer în piept  şi îmi spune pe un timbru trist: „Hmm... iubirea e ca o denifiniţie multiplă. Uşor pot să pun cratimă după aces cuînt şi să îl definesc, ca simpatie, compatibilitate etc”. În timp ce povestea, se auzeau mici trosniri din degetele de la mîini, pe care le presa fără milă. Din senin, îmi spune: „Nu îmi plac pisicile şi cîinii”. Din faţa mototolită de grimase, am înţeles că nu are menirea de a fi veterinar. Domnişoara mea îşi trece mîna prin părul negru ca abanosul, îşi trimite privirea ei de tînără de 20 de ani în paharul nud de cafea, apoi îmi spune: „Sorry, îmi ies măselele din minte şi trebuie să plec la medic!”. 

Îşi pipăie uşor obrazul ciocolatiu ca semn la durerii. Mă îmbrăţişează uşor şi îmi promite că ne vedem la cină, în camin, de în dată ce se va face invizibilă din cabinetul  doctorului.

 În rolurile centrale: Natalia Sarioglo

„psihologul”: Iuliana Mămăligă!