luni, 11 octombrie 2010

Un flux de nebunii...

Delirul unei nebune ...


    Îmi amintesc asta încă de la școală: «Un pom bun nu poate face fructe otrăvite». Este din Evanghelia după Matei. Eu eram bună dar am produs un fruct otrăvit. Am otrăvit viața surorii mele. Da, doctore! Înainte de a muri, am întrebat-o dacă mă poate ierta sau nu. Mi-a răspuns: «sau». -De ce? Dar am auzit doar golul încăperii din spital...
    Nu am intenționat să o trădez, doctore. Nu am trădat-o  intenționat! Doar Dictatorul e vinovat! Degeaba am încercat să o conving, dacă ea nu a vrut să mă înțeleagă! Mi-a spus că sunt o trădătoare, o mizerabilă și nu mă poate vedea. 


   Cu ce sunt vinovată dacă El mi-a promis atâtea? Cu ce?  Mi-a promis că după ce va obține tot ce i se cuvine aici, în țara de pe râul Bâc, voi avea totul... Și am rămas cu nimic... A mai spus că de va fi furtună pe mare el tot mare va rămâne! 

   Și l-am crezut! Eu, care eram sora ei mai mare, lumina ochilor ei aruncat-am sentimentele-i la putrefacție veșnică! 


  Nu am crezut vreodată că voi putea blestema cu atâta putere, și în același timp admira un animal ca El. Acum realizez cât de ridicolă eram. A vrut să ne facă să suferim pe amândouă. Noi două eram ca petalele unei flori. Smulgi una și floarea e distrusă.
   Dar... Cum aș putea să explic? Știam și totuși am făcut-o! Înainte de a nimeri în spital mi-a spus: «Nu mai știu cum să trăiesc. Nu am știut vreodată să exist. Tot ce am fost, nu are valoare».
   Plâng, când îmi amintesc că propria soră mi-a spus: «Să nu ai parte de fericire așa cum nu avut nici eu!» .Știu că sunt vinovată! I-am furat iubitul! Mai bine zis El m-a furat!
  Mă cutremur și acum, doctore! Îmi amintesc de ea - fermecătoare muribundă. S-a dus apoi Infernului demâncare. Înainte de a-și da sufletul, delira. Vorbea numai de El. Îl învuia, apoi spunea că îl iubește...
   Meditam, analizam, cântăream сlipele petrecute cu El. Acele clipe erau ca și cum ai fi băut miere - persista un gust dulce și mieros după aceea. Apoi mă cutremuram - acele clipe erau vinovate. Din cauza lor acum sora mea murea...
   Mă cuprindeau tenebrele unui sentiment indolent, desfrânat și dezgustător. Ar fi trebuit să mor eu, pentru că eu eram vinovată. Mai zăbovește, scump-o, un  minut!

  În cele din urmă am înțeles nenorocirea ce o produsesem. Nu sunt psihiatru, un profesionist ca tine, doctore! Dar am înțeles că și ea încerca să se desprindă de Dânsul.
   Cu o zi înainte de a-și da sufletul, am avut un vis: o vedeam înaintând în mare.Înainta, înainta, iar brațele mării o înfășurau în giulgiu lor ușor încolăcindu-i gâtul, ochii... Până au acoperit-o complet!  Mi-a strigat - tu mai omorât, tu!
   A doua zi stăteam trează în pat descifrând întunericul alburiu. Urechile îmi zvâcneau de parcă un ciocan lovea și un topor despica fier. Ea a murit dar eu trăiesc. Și acel coate-goale trăiește! Nu am rămas în relațiile cele mai bune. Pur și simplu acum, îl ignor.
    De ce oamenii care se iubesc se chinuie unii pe alții? Tu trebuie să dai răspuns! E meseria ta, doctore! Singurul lucru pe care îl știu este că nu am încetat în niciun moment să regret cele întâmplate.
    P.S. Notează acolo: bolnava a iubit-o pe sora ei. Cu toate că a ucis-o!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu